Z=13 dă numărul de protoni și, atomul fiind neutru, pe cel de electroni; neutroni: A−Z=27−13=14. 27 este numărul de masă (protoni + neutroni), nu numărul de neutroni, iar 10 electroni are ionul AlX3+, nu atomul.
În sinteza amoniacului, NX2+3HX22NHX3, amoniacul se formează cu viteza 0,6mol⋅L−1⋅min−1. Viteza de consum a hidrogenului este:
1,8mol⋅L−1⋅min−1
0,9mol⋅L−1⋅min−1
0,3mol⋅L−1⋅min−1
0,4mol⋅L−1⋅min−1
Vitezele de consum și de formare sunt proporționale cu coeficienții: vHX2/3=vNHX3/2, deci vHX2=0,6⋅3/2=0,9. 0,4 inversează raportul coeficienților, 0,3 este viteza de consum a azotului, iar 1,8 înmulțește cu 3 fără a împărți la 2.
Pentru o reacție, energia de activare a reacției directe este 90kJ/mol, iar a reacției inverse 130kJ/mol. Variația de entalpie a reacției directe și caracterul ei sunt:
ΔH=−220kJ/mol, reacție exotermă
ΔH=+220kJ/mol, reacție endotermă
ΔH=+40kJ/mol, reacție endotermă
ΔH=−40kJ/mol, reacție exotermă
ΔH=Ea,directa˘−Ea,inversa˘=90−130=−40kJ/mol: produșii sunt mai jos decât reactanții, deci reacția directă este exotermă. Semnul plus apare la scăderea în ordine inversă; valoarea 220 adună cele două energii de activare, care se măsoară însă până la același complex activat și trebuie scăzute.
Pentru reacția A+BC s-au măsurat următoarele viteze inițiale (concentrații în mol/L, viteze în mol⋅L−1⋅s−1): pentru [A]=0,1 și [B]=0,1, v=2⋅10−3; pentru [A]=0,2 și [B]=0,1, v=8⋅10−3; pentru [A]=0,1 și [B]=0,2, v=2⋅10−3.Legea vitezei este:
v=k[A]2
v=k[A][B]
v=k[A]4
v=k[A]2[B]
Dublarea lui [A], la [B] constant, mărește viteza de 4=22 ori: ordinul față de A este 2 (nu 4 — exponentul este puterea la care se ridică factorul 2). Dublarea lui [B] nu schimbă viteza: ordinul față de B este 0, iar B nu apare în legea vitezei, deși este reactant. Legea vitezei se stabilește experimental, nu din coeficienții ecuației, de aceea v=k[A][B] este greșită.
Dintre ionii de mai jos, raportul dintre numărul de electroni și numărul de protoni este cel mai mare pentru:
OX2−
SX2−
ClX−
FX−
OX2−: 10/8=1,25; SX2−: 18/16=1,125; FX−: 10/9≈1,11; ClX−: 18/17≈1,06. Contează sarcina raportată la numărul de protoni: aceeași sarcină 2− cântărește mai mult la un nucleu cu mai puțini protoni, așa că OX2− îl întrece pe SX2−, deși ambii ioni au aceeași sarcină.